Sinteza: O psihoterapie integrativa a rusinii, studiu de caz de Richard Erskine, fondatorul psihoterapiei integrative. Ce este rusinea, care sunt valentele ei psihologice.
Richard G. Erskine, PhD. este presedinte de onoare al Asociatiei de Psihoterapie Integrativa
Terapia Theresei pe care i-am facut-o în ultimele luni, a constat în principal dintr-o combinație de empatie si acordarea la nevoile ei relationale și de o prezență susținută, fara critica, din partea mea. Cu toate acestea, eu m-am axat pe managementul comportamental atât al turbulențelor ei interne, cat și in relațiile ei de acasa și de la locul de muncă.
În prima sesiune, de la începutul lunii septembrie, Theresa a spus că timpul verii ea nu s-a simțit “atât de pierduta” și că ea a folosit “sfaturile” mele de mai multe ori pentru a evita “certurile” cu prietenul ei. Spunea ca i-a fost dor de sedintele noastre și ca vroia sa continue terapia.
Am făcut un nou contract pentru o psihoterapie în profunzime, pentru a rezolva confuziile ei afective, pentru a înțelege modul în care ea retrăieste conflictele din copilărie în prezent și ca sa găsească modalități alternative de stabilizare, adica sa nu mai fie furioasa sau sa simta nevoia de atentie pentru neajutorarea ei.
Planul nostru a inclus terapie de două ori pe săptămână cu posibilitatea de a face sesiuni suplimentare când ii este necesar. Noul nostru contract prevedea că putem vorbi la telefon “dacă este necesar”, doar pentru 5 minute și nu mai mult. Am definit “dacă este necesar”, printr-o argumentare concludenta a problemei și în primul rand cu conditia sa faca o programare suplimentara, pentru următoarea zi. Această strategie, aproape a eliminat apelurile ei telefonice din noapte și a oferit o stabilitate în relationare, ceva ce i-a lipsit din viața ei.
In mai multe sesiuni, a fost reticenta in a vorbi despre copilăria ei: “Copilăria mea a fost blestemata” a strigat ea. “Nu am nici o amintire. Aceasta este viata mea de adult, care este plina de probleme.”
In timp ce imi povestea de problemele relationale, am ajutat-o pe Theresa sa-si identifice sentimentele ei rezultate din experientele anterioare din viata ei.
Theresa a relatat o poveste dureroasă din primul ei an universitar. Unele fete nu o plăceau și nu vroiau să locuiască cu ea în camera de camin. Ea a descris modul în care o barfeau, despre cum “criticau tot ceea ce insemna ea.” De multe ori, am folosit această poveste ca o deschidere pentru a explora alte critici și refuzuri în viața ei de adolescenta. Cu fiecare explorare, ea a început să-și amintească situații umilitoare de la școala sau comentarii din partea mamei care o ridiculiza: “Chiar și când mama mea nu mi-a vorbit zile la rand la un moment dat, privirea ei disprețuitoare mereu ma facea sa ma simt ca un rahat. De multe ori, cand vorbea cu mine, ma facea sa ma simt neimportanta si ca este ceva in neregula cu mine. Mi-e teama ca mama are dreptate. Ma simt ca un rahat! “
Declarațiile anterioare ale Terezei “Nu am amintiri din copilăria mea”, au început să se contopească într-o creșterea a gradului de conștientizare a criticilor și al abuzului verbal, experimentat ca si copil. Ca răspuns la anamneza mea fenomenologică, au aparut amintiri explicite în fiecare sesiune. Ea a descris copilăria ei ca fiind “incredibil de singura “
Cu fiecare intrebare pe care i-o puneam, despre modul în care mama ei ii acorda atenție si afecțiune, ea raporta senzație de “gol sau de foame” avand o stare depresiva. Această relație a deschis multe amintiri noi ce nu au fost conștientizate anterior.
Munca noastra terapeutica s-a mutat de la accentual pus pe tatăl ei in sesiunile anterioare de psihoterapie, pe amintirile vii și dureroase despre mama ei. Theresa a spus povesti dupa povesti despre modul in care mamei ei o critica. Prin validarea si normalizarea furiei ei, am incercat sa o ajut pe Theresa să-și exprime furia ei.
Am fost îngrijorat pentru Theresa, deoarece încă nu avea securitate internă suficientă pentru a se angaja în orice activitate imaginativa cum ar fi, furia ei sau sa vorbeasca cu imaginea mamei sale prin tehnica scaunului gol.
Am intrebat-o ce senzații a simțit doar cu o secundă înainte de furie. Cu aceste anchete fenomenologice, Theresa început să descrie “durerile corpului ” – dureri ce au fost identificate ca fiind de tristețe și de rușine în relația cu mama ei.
Deoarece atât tristețea cat și rușinea au fost experimentat ca dureri ale corpului, am ales să se concentreze asupra rușinii, înainte de a se conecta pe deplin la tristețea ei.
Atenția prelungită din decursul mai multor sesiuni asupra senzațiilor ei corporale a identificat faptul că sentimentul copleșitor al rușinii a fost rezultatul criticilor si ridicularizarii constante a mamei ei. Theresa nu aveau capacitatea de a-și exprima orice protest, rezultatul a fost ca a strans in ea furia, iar muschii ei s-au contractat cronic.
Mama ei în mod repetat a ignorat sau ridiculizate comportamentul Theresei, nesatisfacundu-i nevoile relationale. Din combinația de a fi speriat și imobilizat fizic din cauza critici și ridiculizarii, a rezultat incapacitatea ei de a protesta în mod eficient. O psihoterapie eficace pentru rușine, a ajutat-o sa descopere teama de ridicol, de abandon și nevoile ei nesatisfacute de validare, auto-definire, și impact.
Câteva zile au fost marcate de nemulțumirea ei in ceea ce priveste relația noastră terapeutica, ea simtindu-se criticata de către mine .
Da, au fost cateva momente când am făcut erori , înțelegand-o greșit ei, îndemnand-o prea repede să -și schimbe comportamentul sau tragand concluzii fără sa fac o ancheta sau sa tin cont si de punctul ei de vedere . Am recunoscut erorile mele si mi-am asumat responsabilitatea pentru modul în care comportamentul meu a afectat-o.
Theresa nu au uitat aceste tranzacții importante. Ea a adaugat : ” Mama mea nu a recunoscut sau nu si-a asumat responsabilitatea pentru modul lamentabil in care m-a tratat . La început, nu am înțeles de ce ti-ai cerut scuze. Dar acum, inteleg. Asta este normal. Eu o fac chiar cu prietenul meu acum . “
Au fost multe evenimente relaționale perturbatoare în copilărie, in familia ei.Niciodată in familia ei nu s-a vorbit despre suparari ori s-au recunoscut evenimente, sentimente delicate. Bunătatea, considerația, complimentele, compasiunea și afecțiunea nu au facut parte din copilăriei Theresei. Aceste componente sunt elemente importante în formarea fiecarui copil cu un atașament securizant . Când i-am spus ca aceste nevoii sunt foarte importante, ea m-a intrebat: ” Chiar crezi asta?”.
În unele sesiuni, am ales să-i spun cateva intrebari. De exemplu , mi-a spus despre momentele cand lua cate un pui de bătaie severă de la mama ei, apoi s-a întors brusc si m-a întrebat dacă am crezut în povestea ei. I-am răspuns cu o întrebare : ” Ce înseamnă dacă nu cred povestea ta despre mama ta ca te loveste? Si cat conteaza dacă eu te cred ? “
Facand un rezumat al răspunsurilor sale complexe si a momentelor in care plangea, am putut deduce amintiri legate de pedepse, rusine,, neglijarea nevoilor si abandon emotional.
Copyright Institutul de Psihoterapie Integrativă , New York &
Vancouver, BC și Richard G. Erskine , PhD . Iulie 20,2011 .
