Cercetari in psihologie

Narcisim sau eroarea terapeutului ( partea a doua)

Autor: Richard Erskine

În această primă sesiune a fost necesar să ne concentram pe situația de la locul de muncă care l-a forțat sa faca  psihoterapie.  El a adăugat că scopul  comportamentului sau a fost de a menține parteneriatul  în firma.

Pentru a face schimbari majore in comportamentul său față de angajați,  în special femei  și sa  accepte  un partener de sex feminin în firma, va monitoriza regulat relațiile sale cu angajații săi și va scrie rapoarte periodice către Consiliul de Administrație .

 El a spus că  nu a venit constrans la psihoterapie si că el a fost cel care a sugerat acest compromis. El știa că avea să se schimbe , dar nu știe de ce a acționat așa  cu femeile din departamentul său.  A făcut aluzie că exista alte motive mai personale pentru a fi în terapie , dar că el nu a vrut să le discute în timpul acestor sesiuni, mai  devreme .

 Phillip a continuat să descrie modul în care el a avut obiceiul de a tipa la angajații săi. Cu trei ani înainte, o femeie din departamentul său, l-a dat în judecată , după ce ea nu a putut să se întoarcă la locul de muncă ca urmare a comentariilor sexiste umilitoare pe care Phillip le -a făcut în prezența multora dintre colegii ei.  Am contemplat semnificația descrierii sale  ”comentarii sexiste umilitoare ”  și m-am întrebat daca aceste comentarii nu reflectă conflicte relaționale mai mari, în special cu femeile.  Am luat de asemenea notă de o ușoară contradicție. Mai devreme a spus: ” Eu tip cateodata”, iar acum el s-a descris ca având  ” obiceiul de a tipa ” . Dacă am de gând să fac o psihoterapie concentrata mai degrabă pe comportament , este prea devreme pentru a explora această contradicție .

 Clientul a continuat să povesteasca ca recent, el a insultat persoane și a aruncat o sticlă cu suc ​​de portocale in unul dintre angajatii săi. Sticla a lovit o altă persoană . Incidentul a speriat o serie de alte persoane și colectivul a completat un proces verbal, susținând o încălcare a drepturilor la securitate a lucrătorilor. Chiar dacă Phillip este asociat, el a fost pe cale să-și piardă poziția in firma,  asa  ca s-a angajat într-o psihoterapie comportamentala de schimbare.  Aceasta a fost motivația lui aparent pentru a veni la psihoterapie. Timpul trecea si inca aveam 2 întrebări :  Ce alte motivații au fost puse în joc în decizia de venire a lui la psihoterapie ? Cum se incadreaza toate informațiile  în modelul de viață inconștient ?

Era prea devreme pentru a decide catre ce sa ma indrept . Știam că era esențial sa-i mențin  inima deschisă și mintea, sa-l ajut sa “dea masca jos”.  A fost necesar să ma concentreze pe ceea ce este important pentru  Phillip în relația noastră , în scopul de a dezvolta o alianta terapeutica eficienta . De asemenea, am știut că dacă ar fi să fac o psihoterapie eficienta, nu ma pot concentra numai pe rezolvarea problemei lui de comportament violent cu angajații, ci sarcina mea ar fi de a facilita creșterea sa psihica în mai multe domenii . Ce se ascunde in spatele mastii?

Eveniment Psi: Un maraton de psihoterapie cu Richard Erskine

De ce maraton si nu psihoterapie de grup?
Maratonul de psihoterapie din 19,20,21 si 22 iunie este un eveniment unic organizat doar de Asociatia de Psihoterapie Integrativa.
Conceptul de maraton de psihoterapie este creat de Richard Erskine, presedintele de onoare al asociatiei noastre. Maratonul difera de psihoterapia de grup prin modul in care este organizat, prin intensitatea cu care se face psihoterapie ( 24 de ore din 24), prin interferarea elementelor de viata reala cu sesiunile de psihoterapie individuala ( se analizeaza visele, fanteziile, dar si evenimentele comune pe care participantii le traiesc), prin folosirea unui pachet de tehnici de psihoterapie prin care se lucreaza cu Eul de Copil si Parinte. 
4 zile de psihoterapie integrativa live, cu cazuri reale in care se vor trata traume cumulative si acute, scenariile fara iubire, fara ratiune, fara bucurie.

Cine participa?
Clara vine la acest maraton pentru ca a avut o copilarie abuziva, iar acum are un pattern de instabilitate emotionala. Nu are incredere in oameni.
Dan este un adolescent care sufera de obsesia ca ar putea fi atras de barbati, desi lui ii plac fetele. De fapt, are TOC ( tulburare obsesiv-compulsiva).
Luiza se simte trista de cand s-a nascut. Pare un paradox, dar la 20 de ani a acumulat suferinta cat pentru 40 de ani. Un tata autoritar, care a fortat-o sa renunte la prietene, la iubiti, pentru ca nu se incadrau in asteptarile lui. Acum a decis sa-si aleaga rational iubirile, ca sa nu-si mai supere parintii. E decisa sa plateasca pretul de a nu mai fi pe deplin fericita. “Dar poate ca au dreptate”, a internalizat ea porunca parentala. 
Si lista celor curajosi, care vin la acest maraton e foarte lunga.

Narcisism sau eroare a terapeutului ? ( partea intai)

Autor: Richard G. Erskine , PhD

Directorul Institutului de Psihoterapie Integrativa, presedinte de onoare al Asociatiei de Psihoterapie Integrativa (Romania)

 Phillip avea în jur de 50 de ani, cu un cap plin de păr gri, perfect aranjat. El a venit la prima sa sedinta la timp , îmbrăcat într-un costum și cravată , care portretiza un aspect elegant , scump  și imaculat. Se ridică de pe scaun în sala de așteptare , cu un zâmbet radios strangandu-mi riguros  mâna. In timp ce discutam despre știrile zilei, am observat că el avea o vorba moale – cuvinte bine articulate , cu un accent sudic usor . Aspectul său și atitudinea  m-au impresionat imediat. În câteva secunde, ma intrebam in sinea mea: “prima impresie  a fost cu adevărat un contact atat de bine creat sau salutul lui reprezinta un ritual superficial ?”

 Așa ca, l-am invitat pe Phillip în birou, i-am sugerat se facă confortabil si sa-si scoata cravata și pantofi. El a refuzat brusc și a părut jignit de sugestia mea . Prin cuvintele și tonul prin care a reflectat mai mult decat  un comentariu critic, el  si-a exprimat uimirea că i-am facut o astfel de sugestie . M-am întrebat dacă am  încălcat unele norme sociale din Sud , care ar fi fost importante pentru el sau daca el a dezvăluit unele aspecte ale personalității sale, prin intermediul acestor prime tranzactii. Am decis să nu-i  explica motivele din spatele sugestiei mele, să aștept și să vad dacă acest tip de întâlnire va avea loc din nou .

Cu o săptămână înainte de aceasta prima sesiune, un avocat de la o firma de publicitate mare a sunat la biroul meu pentru a face o programare inițială pentru unul dintre partenerii firmei . La telefon, avocatul mi-a spus că venirea lui Philip este necesara pentru ca face  parte din acordul într-o hărțuire, proces care a fost depus împotriva firmei . Avocatul a spus că Phillip a fost un membru important al firmei care a condus un departament de mare și că el a fost implicat în două procese de hărțuire a  angajaților . Mentinerea  unui parteneriat in cadrul firmei depindea de angajarea sa în cel puțin doi ani de psihoterapie și în a face unele schimbări majore de comportament . Am fost de acord să fac o evaluare de trei sesiune și apoi să decid dacă este posibil acest lucru .

Phillip a început sesiunea noastră prin a se descrie ca fiind un director executiv de succes  care a castigat numeroase premii pentru firma sa. Creativitatea și departamentul condus au fost esențiale în succesul firmei sale , dar poziția lui era în pericol ca urmare a două procese de hărțuire. Ambele s-au solutionat în afara instanței, dar au costat firma o sumă mare de bani. Unii membri ai consiliului de administrație au cerut ca el să demisioneze .

Am avut o scurtă discuție cu privire la posibilitatea mea de a informa autoritatiile, confidențialitatea fiind necesara pentru o psihoterapie eficace . El  a părut a fi confortabil cu deciziile noastre . Așa ca am cerut indicații cu privire la locul de muncă , el s-a plâns  că munca sa a fost ” doar comerciala ” și  de capriciile modei publicitare  a clientilor ” . Continua pe un ton critic spunand că o parte dintre oameni de producție care lucrează pentru el a avut  nu au creativitate –  “talentul lor este de a urma ceea ce eu desenez “. Am bănuit că el foloseste lipsa de creativitate a angajaților săi pentru a justifica comportamentul lui , care duce la hărțuire . M-am întrebat dacă observațiile sale cu privire la clienții săi au fost justificate , de asemenea, conflictele sale interne sau dificultățile relaționale .

 L-am întrebat mai multe despre relația sa cu angajații săi. “Eu tip la ei foarte rar, atunci când dau gres. Restul timpului ii tratez foarte bine. Eu ii  plătesc bine. Eu le dau bonusuri bune. Îmi sunt datori foarte mult”. Cuvintele și tonul lui transmit dreptul la “a tipa” pentru că “ii plateste bine”. Aveam o apasare pe  inima  cand ascultam  lipsa lui de empatie și  perspectiva egocentrică.

Ezitand, el a continuat să se descrie ca un pictor, apoi el a adaugat ca el nu picteaza foarte des. El nu si-a expus niciodată picturile sale, deoarece acestea  “nu sunt excelente – nu creative și inovatoare” din punctul de vedere  al comentatorilor de arta din New York . M-am întrebat dacă criticile sale și ezitarea au fost o expresie a resentimentelor și / sau rușinii. Despre aceste  resentimente aveam de vorbit mai târziu, daca va continua sa vina.

“Integrativ memo” colaborare cu Universitatea Andrei Saguna

EDUCAŢIA MEMORIEI ÎN SLUJBA ÎNVĂŢĂRII
Într-o etapă a civilizaţiei umane dominată de gadget-uri, a folosi memoria creierului uman pare o încercare lipsită de beneficii dacă ne referim la a memora cuvinte, cifre, fapte sau alte date ce alcătuiesc memoria noastră de lucru. La ce ne foloseşte, atât timp cât avem în mână un telefon sau o tabletă, or un laptop, iar efortul depus pentru memorarea sau evocarea informaţiilor cu ajutorul acestor instrumente este incomparabil mai mic?

Ce se întâmplă însă dacă instrumentele electronice devin indisponibile?

Desigur, rar se poate produce o astfel de situaţie, dar să ne imaginăm că ne aflăm în afara ariei de acoperire, nu avem curent electric, am pierdut telefonul şi ne aflăm într-un mediu străin, o calamitate ne pune într-o situaţie-limită, etc… Atunci, întreaga noastră existenţă materială rămâne să se bazeze pe ceea ce observăm şi percepem, pe capacitatea noastră cognitivă, pe memorie şi pe experienţele noastre trecute, individuale sau colective.

Însă, chiar şi în afara unor circumstanţe extreme, sunt momente în care memoria creierului este necesară, aici şi acum, de neînlocuit: examenele.Din ce în ce mai des, elevii şi studenţii folosesc o ‘scuză’ pentru insuccesele lor la examene: ‘am învăţat, dar nu-mi aduc aminte nimic!’ Suntem tentaţi să credem că nu e chiar aşa, că de fapt nu au învăţat, dar în realitate există elemente care le dau dreptate. Pentru a putea fi folosită corespunzător, memoria trebuie exersată. Neutilizată, ea se leneveşte şi nu ne mai ajută, mai ales în situaţii stresante, critice.

Pentru a demonstra acest fapt, cadrele didactice ale Facultăţii de Psihosociologie de la UNIVERSITATEA ANDREI ŞAGUNA din Constanţa, în colaborare cu ASOCIAŢIA DE PSIHOTERAPIE INTEGRATIVĂ – şcoala Erskine, au iniţiat un program de cercetare având ca obiectiv găsirea celor mai bune metode de îmbunătăţire a calităţii memoriei de lucru, scopul final fiind acela de a creşte performanţa în învăţare.

Programul a debutat vineri, 11 octombrie 2013 ora 16.00, printr-un workshop susţinut în Aula Magna a Universităţii Andrei Şaguna, având ca temă: ‘Performanţă în învăţare prin tehnici de optimizare a memoriei. ‘ Workshop-ul a fost susţinut de către Psihoterapeut Camelia Alina Stavarache, Preşedinta Asociaţiei de Psihoterapie Integrativă-şcoala Erskine şi Conferenţiar universitar Livica Frăţiman, medic şi psihoterapeut, Decan al Facultăţii de Psihosociologie de la Universitatea Andrei Şaguna.

Obiectivul principal al acestui workshop a fost de a crea un cadru de cercetare-pilot pentru compararea unor metode de creştere a eficienţei memoriei. Pentru început s-a utilizat ca metodă hipnoza, iar pentru comparaţie, tehnici corporale autoadministrate. Un eşantion de studenţi a primit sub hipnoză sugestii de îmbunătăţire a memoriei, iar un alt eşantion a fost instruit să realizeze, timp de şapte săptămâni, un program de antrenament mental denumit ‘ integrativ memo’, alcătuit din exerciţii adresate principalelor sisteme neuropsihice de receptare a informaţiilor. La începutul şi la finalul programului se realizează testarea memoriei cu instrumente adecvate specifice acestui domeniu. Rezultatele vor fi prelucrate de către colectivul de cercetători şi vor fi publicate în reviste de specialitate, iar exerciţiile cele mai eficiente vor fi cuprinse în programe de antrenament al memoriei adresate elevilor, studenţilor şi altor categorii de persoane implicate în procese complexe de învăţare.

Workshop-ul desfăşurat la Universitatea Andrei Şaguna s-a bucurat de interesul unui numeros public alcătuit din cadre didactice şi studenţi, care aşteaptă cu nerăbdare rezultatele cercetării. Această activitate se numără printre multe altele cu care Universitatea Andrei Şaguna ne-a obişnuit, activităţi destinate în special tinerilor, elevi şi studenţi, adică celor care au cel mai mult nevoie de sprijin pentru a debuta în viaţa socio-profesională.

O psihoterapie integrativa a rusinii- studiu de caz

 

Autor: Richard G. Erskine, PhD. ( presedinte de onoare al Asociatiei de Psihoterapie Integrativa)

Terapia Theresei pe care i-am facut-o în ultimele luni, a constat în principal dintr-o combinație de empatie si acordarea la nevoile ei relationale și de o prezență susținută,  fara critica, din partea mea. Cu toate acestea, eu  m-am axat pe managementul comportamental atât al turbulențelor ei interne,  cat și  in relațiile ei de acasa și de la locul de muncă.

În prima sesiune, de la începutul lunii septembrie, Theresa a spus că timpul verii ea nu s-a simțit “atât de pierduta” și că ea a folosit “sfaturile” mele de mai multe ori pentru a evita “certurile” cu prietenul ei. Spunea ca i-a fost dor de sedintele noastre și ca vroia sa continue terapia.

 Am făcut un nou contract pentru o psihoterapie în profunzime, pentru a rezolva confuziile ei afective, pentru a înțelege modul în care ea retrăieste conflictele din copilărie în prezent și ca sa  găsească modalități alternative de stabilizare, adica sa nu mai fie furioasa sau sa simta nevoia de atentie pentru neajutorarea ei.

Planul nostru a inclus terapie de două ori pe săptămână cu posibilitatea de a face sesiuni suplimentare când ii este necesar. Noul nostru contract prevedea că  putem vorbi la telefon “dacă este necesar”, doar pentru 5 minute și nu mai mult. Am definit “dacă este necesar”, printr-o argumentare  concludenta a problemei și în primul rand cu conditia sa faca o programare suplimentara, pentru următoarea zi. Această strategie, aproape  a eliminat  apelurile  ei telefonice din noapte și a oferit o stabilitate în relationare, ceva ce i-a lipsit din viața ei.

 In mai multe sesiuni, a fost reticenta in a vorbi despre copilăria ei: “Copilăria mea a fost blestemata” a strigat ea. “Nu am nici o  amintire. Aceasta este viata mea de adult, care este plina de probleme.”

 In timp ce imi povestea de problemele relationale, am ajutat-o pe  Theresa sa-si identifice sentimentele ei rezultate din experientele anterioare din viata ei.

Theresa a relatat o poveste dureroasă din primul ei an universitar. Unele fete nu o plăceau  și nu vroiau să locuiască cu ea  în camera de camin. Ea a descris modul în care o barfeau, despre cum “criticau tot ceea ce insemna ea.” De multe ori, am folosit această poveste ca o deschidere pentru a explora alte critici și refuzuri în viața ei  de adolescenta. Cu fiecare explorare, ea a început să-și amintească situații umilitoare de la școala sau comentarii din partea mamei care o ridiculiza: “Chiar și când mama mea nu mi-a vorbit zile la rand la un moment dat, privirea ei disprețuitoare mereu ma facea sa ma simt ca un rahat. De multe ori, cand vorbea cu mine, ma facea sa ma simt neimportanta si ca este ceva in neregula cu mine. Mi-e teama ca mama are dreptate. Ma simt ca un rahat! “

 Declarațiile anterioare  ale Terezei “Nu am amintiri din copilăria mea”, au început să se contopească într-o creșterea a gradului de conștientizare a criticilor și al  abuzului verbal, experimentat ca si copil. Ca răspuns la anamneza mea fenomenologică, au aparut amintiri explicite în fiecare sesiune. Ea a descris copilăria ei ca fiind “incredibil de singura

Cu fiecare intrebare pe care i-o puneam,  despre  modul în care mama ei ii acorda ​​ atenție si afecțiune, ea raporta senzație de “gol sau de foame” avand o stare depresiva.  Această relație a deschis multe amintiri noi ce nu au fost conștientizate anterior.

 Munca noastra terapeutica s-a  mutat de la accentual pus pe  tatăl ei in sesiunile anterioare de psihoterapie, pe  amintirile vii și dureroase despre mama ei. Theresa a spus povesti dupa povesti despre modul in care  mamei ei o critica. Prin validarea si normalizarea furiei ei, am incercat sa o ajut pe Theresa să-și exprime furia ei.

Am fost îngrijorat  pentru Theresa, deoarece încă nu avea securitate internă suficientă pentru a se angaja în orice activitate imaginativa cum ar fi, furia ei sau  sa vorbeasca cu imaginea  mamei sale prin tehnica scaunului gol.

 Am intrebat-o  ce senzații  a simțit doar cu o secundă înainte de furie. Cu aceste anchete fenomenologice, Theresa început să descrie “durerile corpului ” – dureri ce au fost identificate ca fiind de tristețe și de rușine în relația cu mama ei.

Deoarece atât tristețea cat și rușinea au fost experimentat ca dureri ale corpului, am ales să se concentreze asupra rușinii, înainte de a se conecta pe deplin la tristețea ei.

 Atenția prelungită din decursul mai multor sesiuni asupra senzațiilor ei corporale a identificat faptul că sentimentul copleșitor al rușinii a fost rezultatul  criticilor si ridicularizarii constante a mamei ei. Theresa nu aveau capacitatea de a-și exprima orice protest, rezultatul a fost  ca a strans in ea furia, iar muschii ei s-au contractat cronic.

 Mama ei în mod repetat a  ignorat sau ridiculizate comportamentul Theresei, nesatisfacundu-i nevoile relationale. Din combinația de a fi speriat și imobilizat fizic din cauza critici și ridiculizarii, a rezultat incapacitatea ei de a protesta în mod eficient. O psihoterapie eficace pentru  rușine, a ajutat-o sa descopere teama de ridicol, de abandon și nevoile ei nesatisfacute de validare, auto-definire, și impact.

 Câteva zile au fost marcate de nemulțumirea ei in ceea ce priveste relația noastră  terapeutica, ea simtindu-se criticata de către mine .

Da, au fost cateva momente când am făcut erori , înțelegand-o  greșit ei,  îndemnand-o prea repede să -și schimbe comportamentul  sau tragand concluzii fără sa fac o ancheta sau sa tin cont si de punctul ei de vedere . Am recunoscut erorile mele si mi-am asumat responsabilitatea pentru modul în care comportamentul meu  a afectat-o.

 Theresa nu au uitat aceste tranzacții importante. Ea a adaugat : ” Mama mea nu a recunoscut sau nu si-a asumat responsabilitatea pentru modul lamentabil in care m-a tratat . La început, nu am înțeles de ce ti-ai cerut scuze. Dar acum, inteleg. Asta este normal. Eu o fac chiar cu prietenul meu acum . “

 Au fost multe evenimente relaționale perturbatoare în copilărie, in familia ei.Niciodată  in familia ei nu s-a  vorbit despre  suparari ori s-au recunoscut  evenimente, sentimente  delicate. Bunătatea, considerația, complimentele, compasiunea și afecțiunea nu au facut parte din copilăriei Theresei. Aceste componente sunt elemente importante în formarea fiecarui copil cu un atașament securizant . Când i-am spus ca aceste nevoii sunt foarte importante, ea m-a intrebat:  ” Chiar crezi asta?”.

În unele sesiuni, am ales să-i spun cateva intrebari.  De exemplu , mi-a spus despre momentele cand lua cate un pui de bătaie severă de la mama ei, apoi s-a întors brusc si m-a întrebat dacă am crezut în povestea ei. I-am răspuns cu o întrebare :  ” Ce înseamnă dacă nu cred povestea ta despre mama ta ca te loveste? Si cat conteaza dacă eu te cred ? “

    Facand un rezumat al răspunsurilor sale complexe  si a momentelor in care plangea,  am putut deduce amintiri legate de pedepse, rusine,, neglijarea nevoilor si abandon emotional.

Copyright Institutul de Psihoterapie Integrativă , New York &

Vancouver, BC și Richard G. Erskine , PhD . Iulie 20,2011 .

Tratamentul scenariului prin psihoterapie integrativa

 

Autor: Richard G. Erskine

Pentru a se reuşi o vindecare completă a scenariului, schimbarea trebuie să se producă in următoarele planuri:  comportamentală, intrapsihică (afectiv şi cognitiv) şi corporală.

Tratamentul comportamental

În tratamentul scenariului la nivel comportamental, clientul nu va mai etala comportamente care au legătură cu scenariul. De exemplu, dacă scenariul reclamă faptul că „nu sunt înţeles”, terapia orientată către controlul social sau către nivelul comportamental al vindecării s-ar putea focaliza pe a încuraja persoana să spună ceea ce gândeşte şi simte şi pe a face o schimbare de stări ale Eului pentru ca ascultătorul să aibă o înţelegere clară asupra experienţei interne a interlocutorului.

Tratamentul intrapsihic

Deoarece comportamentul este o manifestare a proceselor noastre intrapsihice, cred că terapeutul care este preocupat de reuşită în vindecarea scenariului trebuie să se concentreze pe nivelele cognitiv şi afectiv ale acestui scenariu, pe lîngă nivelul comportamental. Pentru a înţelege tratamentul intrapsihic, observ dezvoltarea scenariului într-un copil mic. Imaginaţi-vă un copil mic a cărui necesitate, în acest moment concret, este de afecţiune şi care, din varii motive, este îngrijit de persoane care nu i-o satisfac. Dacă anturajul nu beneficiază de condiţii pentru ca micuţul să îşi exprime sentimentele până la momentul culminant al necesităţii, el ar putea încerca să se fortifice pe sine însuşi suprimându-şi sentimentele şi necesitatea şi să decidă că „e ceva rău cu mine” sau „nu voi obţine ceea ce cer”. În momentul în care se asumă asemenea decizii de scenariu, acestea reprezintă probabil răspunsul efectiv al copilului pentru a se proteja de starea de rău, dar, dat fiind că aceste decizii nu satisfac necesitatea primară, formează un gestalt fixat, o serie de credinţe rigide care servesc la strâmtarea cadrului de referinţă al persoanei, ani mai tîrziu. Această limitare în perspectivă şi restricţiile comportamentale care rezultă din ea, constituie scenariul de viaţă.  

Vindecarea la nivel afectiv însemană eliberarea de emoţiile reprimate. Acest lucru se poate duce la bun sfârşit în terapie prin intermediul redeciziei şi slăbind elasticele pentru a crea o ambinaţă în care clientul să-şi poată exprima emoţiile inhibate în situaţia originară a scenariului până la atingerea punctului culminant al necesităţii.  Vindecarea la nivel cognitiv înseamnă că persoana nu mai este limitată de credinţele de scenariu.

Tratamentul corporal

 Terapia orientată către nivelele comportamental şi intrapsihic nu explică aspectele fiziologice dominante în scenariu şi, dat fiind că rigiditatea corporală reprezintă o restricţie în interiorul fiinţei, aspectele somatice sunt un nucleu important în tratamentul scenariului. Multe dintre deciziile de scenariu descrise în publicaţiile de psihoterapie sau cele ilustrate anterior în acest articol sunt decizii cognitive care s-au luat sau reluat după ce copilul şi-a dezvoltat oarecum limbajul şi a dobândit o anumită capacitate de înţelegere, cel puţin simbolică, a cauzei şi a efectului. Anterior acestui nivel de dezvoltare intelectuală, cred că scenariile sunt formate, la nivel fiziologic, de un copil foarte mic care, conform cadrului Piaget, se află încă în stadiul senzoriomotor al dezvoltării. Atunci când copilul e pus faţă în faţă cu situaţii traumatizante, răspunde la ordine sau, într-un anumit fel, are necesităţi care nu au fost satisfăcute, corpul său reacţionează într-o manieră autoprotectoare, iar procesul de elaborare a scenariului are loc în interiorul ţesutului corporal ca o reacţie de supravieţuire.  Această reacţie a corpului este o formă de apărare musculară şi/sau chimică împotriva a ceea ce copilul detectează ca ameninţător. Este o închidere fiziologică a necesităţii nesatisfăcute de consolare, este o deconectare sau inhibiţie în interiorul corpului care suprimă necesităţile nesatisfăcute şi emoţiile asociate şi pe care Wilhelm Reich le-a propus ca bază pentru dezvoltarea „carapacei caracteriale”.  Tratamentul scenariului la nivel fiziologic reprezintă eliberarea de tensiuni, de carapacea corporală şi de restricţiile interne care îl împiedică pe client să-şi trăiască viaţa plenar şi cu uşurinţă în interiorul propriului organism.

Dincolo de tratarea scenariului

 Terapia care se axează pe tratarea scenariului se finalizează atunci când se elimină restricţiile comportamentale, intrapsihice şi fiziologice care inhibă spontaneitatea şi limitează flexibilitatea în rezolvarea problemelor şi în relaţia cu ceilalţi. În ceea ce priveşte cadrul meu de referinţă, tratarea scenariului este echivalentă definiţiei pe care o dau eu de Okness (a fi bine): credinţa, şi sentimentele asociate cu starea de bine, că nu contează ce mi se întâmplă, nu contează cât de gravă este situaţia, eu voi învăţa şi voi creşte o dată cu această experienţă.

Acest articol a fost publicat în original în: Transactional Analysis Journal, Volume 10, Number 2, April 1980, pp. 102-106.

Ma doare copilaria?

 Extras din cartea “Psihoterapia integrativa practica” de Richard Erskine- presedintele de onoare al Asociatiei de Psihoterapie Integrativa ( scoala Erskine) , Editura Asociatiei de Psihoterapie Integrativa 2012

Bebeluşi sau copii mici ( şi poate chiar înainte de naştere), începem să ne dezvoltăm reacţiile şi aşteptările care modelează pentru noi tipul de lume în care trăim şi felul de persoană care suntem. Mai întâi codificate fizic, în ţesuturile corporale şi evenimentele biochimice, apoi emoţional şi mai târziu cognitiv, sub formă de convingeri, atitudini şi valori, aceste răspunsuri formează un fel de plan detaliat care va ghida modul în care ne vom duce viaţa. Pentru Alfred Adler, era vorba aici de “ stil de viaţă“ ( Ansbacher&Ansbacher, 1956); Freud vorbea de “ compulsia la repetiţie“ pentru a descrie fenomene similare (1920-1961); Eric Berne numea acest plan “ scenariu“(1970) şi Perls îl denumea “ scenariu de viaţă“ (1973).

 Formarea convingerilor de scenariu

(…) Scenariul de viaţă este un plan autoprotector care se naşte din introiectii, reacţii de supravieţuire şi decizii din copilărie; este o serie fixată de apărări care împiedică nevoile şi sentimentele nesatisfăcute in copilărie să ajungă in plan conştient. Intriga principală şi intrigile secundare sunt directivele în jurul cărora se învârte ceea ce noi trăim. Scenariul limitează spontaneitatea şi supleţea în rezolvarea problemelor şi în relaţia cu ceilalţi, căci povestea vieţii fiecăruia, incluse fiind aici şi sfârşitul şi evenimentele majore, este deja scrisă, în general din mica copilărie. În esenţa sa, scenariul răspunde la întrebarea ; “ Ce face o persoană ca mine într-o lume ca aceasta, cu oameni ca voi ? “. Scenariul de viaţă este o repetiţie a dramelor din copilărie nerezolvate.

 Introiectia

 Scenariul poate fi stabilit în două moduri: prin mecanismul de apărare al introiectiei şi/sau prin deciziile şi reacţiile autoprotectoare ale copilului. În primul caz, un copil poate integra imaginea figurilor parentale – introiecţie – incluzând emoţiile, gândurile, convingerile, comportamentele şi stilul lor de a percepe lumea. Introiecţia riscă mai mult să se producă în absenţa contactului şi/sau în prezenţa unui conflict.

Injoncţiunile parentale şi definiţiile copilului sunt interiorizate de către acesta şi vor funcţiona mai târziu sub forma unei influenţe intrapsihice, modelând convingerile, emoţiile şi comportamentele sale. Părinţii şi figurile de autoritate importante furnizează două tipuri de mesaje: cele ce îi dictează copilului ce trebuie să facă sau să simtă şi cele care îi spun ce este el/ea.

Mesajele care compun scenariul pot fi directe sau indirecte şi sunt adesea comunicate pe două căi simultane. De exemplu, o mamă ignora adesea cererile fiului său şi îi spunea: “ Tu nu ai nevoie de nimic“. Se poate ca băiatul să fi interiorizat această definiţie a lui-însuşi, literalmente, reacţionând la acest aspect printr-un plan de viaţă constând în negarea nevoilor şi a dorinţelor. Sau la fel de bine mesajul poate fi dedus şi luat ca o directivă: copilul ignorat poate înţelege că nu este văzut ca fiind ceea ce este, sau pur şi simplu ca existând. Mesajul “ nu exista“ devine atunci o parte a scenariului de viaţă, căruia acesta ar putea să i se supună mai târziu stând în umbră, eşuând sau sinucigându-se.

 Deciziile scenariului

      A doua modalitate prin care un scenariu se formează, trece prin deciziile şi reacţiile copilului în legătură cu viaţa, fondate pe percepţia opţiunilor care îi sunt oferite.

Irina, o persoană istovită, a crescut alături de o mamă alcoolică, care era adesea incapabilă să pregătească cina sau să răspundă nevoilor Irinei în termeni de îngrijire maternă. În jurul vârstei de 5 ani, Irina decide că cea mai bună modalitate de a se descurca în viaţă este aceea de a deveni competentă şi eficace. Astăzi, ea este foarte organizată, controlată şi suprasolicitată la locul de muncă. Sentimentul său de „ responsabilitate” o antrenează în dificultăţile cu alţii, la muncă şi acasă.

La polul opus, Tom, în vârstă de 31 ani, se află la al cincilea „locşor de muncă”. El nu depune nici un efort ca să reuşească şi a refuzat o specializare care i-ar fi oferit o avansare la actualul său loc de muncă. În şcoala primară, el suferea de dislexie. Comparându-se cu tatăl său, un distins profesor universitar, sau cu mama sa, lector avid, el a tras concluzia ca este”prost” şi c-ar fi ”inutil să mai încerce”. Astăzi, el îşi menţine credintele: „ Eu sunt prost” şi „ la ce bun să mai încerc, oricum voi eşua” pentru a-şi continua viaţa anticipată şi pentru a o justifica.

 Deciziile „eu sunt prost” şi „ la ce bun să încerc” au fost mecanismele lui Tom pentru a face faţă vieţii luate în urmă cu   40 sau 44 de ani; aceste decizii sunt menţinute astăzi sub forma credinţelor de scenariu.

Cu titlu de exemplu arătăm cum introiectarea definiţiilor şi injonctiunilor date de părinţi este utilizată concomitent cu deciziile din copilărie pentru a forma un scenariu de viaţă. Astfel,  o avem pe Maria, o tânără femeie extrem de calmă, care îşi dezvăluie rar dorinţele şi nevoile. În terapie, ea retrăieşte constrângerea de a-i fi suprimată fericirea şi entuziasmul vieţii din epoca în care ea a convieţuit cu o bunică bolnavă la pat, o perioadă foarte lungă de timp. Zgomotele normale ale Mariei în timp ce se amuza o trezeau adesea pe bunica; i se spunea atunci Mariei că era „ rea”, drept urmare ea era dojenită şi pedepsită. I se repeta tot timpul „Nu fă zgomot”. Modul său de a da sens şi de a controla  această situaţie a fost acela de a se convinge că dorinţele sale erau de natura celor ce fac rău altora. Ea îşi continuă viaţa sub imperiul acestei decizii, cu soţul, copiii şi prietenii săi. Ea trăia propriile sale pulsiuni şi dorinţe ca „ un om rău” şi le păstra în ea, neexprimându-le; cu toate acestea, ea le oferea adesea şi altora, deoarece ei nu reuşeau să reacţioneze la ceea ce ea avea de ascuns cu atâta abilitate şi atâta determinare.

În concluzie, scenariul de viaţa este  repetiţia de–a lungul vieţii a  evenimentelor şi reacţiilor care s-au produs  în copilărie, care poate astfel sa ne doara sau nu…

Lucrul cu Scenariul în psihoterapia integrativă

 

Sinteză din „Psihoterapia integrativă practică „ de Richard Erskine, editura Asociaţiei de Psihoterapie Integrativă 2012

            SCENARIUL ESTE PLANUL NOSTRU PERSONAL DETALIAT, care indică modul în care ne vom duce viaţa: cum ne vom percepe pe  noi înşine, pe ceilalţi şi lumea care ne înconjoară; ceea ce aşteptăm să se întâmple dacă ne comportăm într-un anume mod; ceea ce simţim şi ceea ce ne spunem nouă înşine cu privire la aceste sentimente. Schiţat încă din primii ani, scenariul se asamblează pentru a forma un tot coerent în timpul copilăriei şi îşi continuă elaborarea prin modificări şi adaosuri de-a lungul întregii noastre vieţi.

            Psihoterapia, dacă aceasta vizează schimbări cu efect durabil, trebuie să afecteze scenariul. Schimbarea scenariului îi permite clientului să se perceapă ca fiind într-adevăr diferit. Pe măsură ce scenariul se schimbă, noi opţiuni în materie de gânduri, sentimente şi comportamente îşi fac apariţia. În capitolul 1 ( NB “Psihoterapia integrativă practică”), am descris patru domenii ale terapiei în măsură să schimbe scenariul: cognitiv, comportamental, afectiv şi corporal. Putem schimba scenariul prin descoperirea de noi moduri de a gândi ( şi de a ne imagina) despre noi înşine şi despre alţii; prin încercarea de noi comportamente într-un mod „experimental”; prin modificarea sistemelor biochimice, musculare şi gestuale, sau prin perlaborarea sentimentelor prezente în timpul formării scenariului şi în timpul reactivărilor pe care acestea le suferă mai târziu în viaţă.  Fiecare din aceste patru domenii poate fi implicat atunci când clientul este invitat să revină, emoţional, la momentul în care deciziile, convingerile şi percepţiile au fost dobândite, şi literalmente să reprogrameze altceva în locul a ceea ce nu mai funcţionează.

            Munca de regresie, datorită căreia clientul poate reveni, în imaginaţie, la momentul formării scenariului, constituie o parte majoră a psihoterapiei integrative. Regresia încurajează clientul şi îi dă puterea necesară pentru a redecide, pentru a utiliza resursele superioare disponibile în momentul de faţă, pentru a-şi ajuta copilul de altădată, confuz, speriat şi furios.

            Aşa cum secvenţa prezentată în acest capitol o ilustrează, o redecizie reuşită implică nu doar cogniţia ( prin care clientul ajunge să înţeleagă vechea decizie şi modul în care aceasta îi pune piedici astăzi), afectul ( care îi permite clientului să aibă acces la straturile profunde ale propriei sale personalităţi, inaccesibile conştiinţei sale şi care trebuie să participe la schimbare pentru ca aceasta să fie durabilă), ci şi intenţia: alegerea clară şi conştientă de a împrumuta o cale diferită de cea de altădată.

            Fiecare din aceste trei procese nu este neapărat implicat în fiecare secvenţă de psihoterapie, dar trebuie, mai devreme sau mai târziu, să fie puse la contribuţie astfel încât să poată avea loc o redecizie completă. Munca lui Christophe oferă un exemplu bun al integrării acestor trei procese, într-o singură şedinţă de psihoterapie în care s-a lucrat pe redecizie.

            Unul din motivele pentru care Christophe este apt sa lucreze atât de eficient cu cele trei componente ale redeciziei, poate să ţină de natura atmosferei grupului în care psihoterapia s-a fost desfăşurat. Aceasta era creată deja de ceva vreme – era a opta zi a unui maraton de psihoterapie – coeziunea şi încrederea grupului au atins atunci un grad ridicat. Un grup bine condus se comportă ca un fel de cutie de rezonanţă a sentimentelor, accentuând şi punând în valoare tot ceea ce se întâmplă pentru fiecare participant, în termeni de emoţii. În acelaşi timp, grupul oferă un mediu protector şi susţinător în sânul căruia  putem regresa în timp în siguranţă, putem fi „ copii mici”, putem acţiona şi resimţi în funcţie de modalităţile care nu ar fi tolerate în lumea exterioară. Christophe reflectă acest climat începându-şi lucrul terapeutic

Cinci zile de autoterapie

Selecţie din cartea “365 de tehnici de psihoterapie sau 365 de zile ca să învăţ să mă iubesc” de Camelia Stavarache, preşedintele Asociaţiei de Psihoterapie Integrativă ( şcoala Erskine) şi coordonatorul clinicii Psihosucces

Exerciţiu de psihoterapie nr. 1 din seria “365 de tehnici de psihoterapie sau 365 de zile ca să învăţ să mă iubesc”

Astăzi îmi propun să respir în culori, la inspir vizualizez o culoare, la expir alta. La inspir imi spun ca intra calmul, la expir ca scot tensiunile. Respir aşa 5 minute la fiecare oră de veghe sau când îmi aduc aminte.

Exerciţiul nr 2 din seria “365 de tehnici de psihoterapie sau 365 de zile ca să învăţ să mă iubesc”

Pentru această seară îţi propun să vorbeşti celor dragi despre emoţiile tale din timpul zilei. Acasă trebuie să fie sanctuarul unde îţi laşi armurile la intrare şi unde poţi coborî de pe piedestal, dacă te-ai urcat cumva. Foloseşte primul canal de exprimare a iubirii, vorbind despre trăirile, senzaţiile şi sentimentele tale. Nu povesti fapte, doar emoţii. Permite-le şi celor din jur să facă acelaşi lucru.

Exerciţiul nr 3 din seria “365 de tehnici de psihoterapie sau 365 de zile ca să învăţ să mă iubesc”

Astăzi înveţi să-i validezi pe ceilalţi: fă câte un compliment sau o apreciere pentru cei din jur la fiecare oră de interacţiune cu ei. Învaţă să valorizezi şi succesele parţiale ale celor din jur. De exemplu, poate supa pregătită de soţie nu este de nota 10, dar merită să apreciezi că a încercat o reţetă nouă sau a vrut să fie creativă folosind un ingredient nou.

Exerciţiul nr 4 din seria “365 de tehnici de psihoterapie sau 365 de zile ca să învăţ să mă iubesc”

Astăzi îmi propun un obiectiv pentru anul 2013. Am grijă să fie un obiectiv care depinde de mine. Îl notez pe o hârtie. Vizualizez poteca dorinţelor la capătul căreia se afla obiectivul meu realizat. În fiecare zi, mă gândesc câţi pasi am făcut pe poteca dorinţelor pentru a mă apropia de obiectivul meu, respir adânc, mă felicit şi strâng pumnul drept.

Exerciţiul nr 5 din seria “365 de tehnici de psihoterapie sau 365 de zile ca să învăţ să mă iubesc”

Astăzi reînvăţ să ascult, cu mintea, cu inima şi cu corpul, deschizându-mi toate canalele de comunicare. Când celălalt îmi vorbeşte, nu-l întrerup, nu-l judec şi caut să-i înţeleg punctul de vedere înainte de a interveni. Îmi amintesc tot timpul că “ o părere despre altul trebuie spusă doar dacă este adevărată, utilă interlocutorului şi transmite o informaţie pozitivă”

Părintele imaginar

Autor: Richard Erskine (USA) fondatorul psihoterapiei integrative si presedintele de onoare al Asociatiei de Psihoterapie Integrativa

extras din cartea “Psihoterapia integrativa practica” de Richard Erskine, editura Asociatiei de Psihoterapie Integrativa 

Eul Adult ( Neopsihic), Eul Copil ( Arheopsihic) şi Eul Părinte ( Exteropsihic) sunt cele trei stări principale ale Eului descrise de către Berne. Stările Eului Copil şi ale Eului Părinte sunt fixări de experienţe trăite şi de reacţii precoce, sau  introiectarea inconştientă a altor persoane importante. Psihoterapia integrativă propune în plus un alt proces prin care se dobândesc fixările.

            Urmărind un proces de dezvoltare normală în mica copilărie, copiii îşi creează adesea o imagine, o figură închipuită, ca modalitate de a-şi procura controlul, structura, afecţiunea maternă sau ceea ce această tânără persoană a simţit ca fiind o lipsă sau fiind inadecvat. Sunt copii care îşi creează propriul lor bau-bau, o creatură înspăimântătoare care ameninţă cu represalii teribile pentru mici greşeli. Împodobirea părintelui imaginar cu toate aspectele rele şi înspăimântătoare inerente situaţiei de a fi educat de către părinţi,  îi permite copilului să-şi păstreze Mama şi Tatăl pe deplin buni şi iubitori.

            De-a lungul anilor din şcoala primară, Richard era obsedat de bau-bau. Când a devenit adolescent, nu mai era preocupat de acest aspect; totuşi, rămânea încă posibilitatea unui profesor sau a unui poliţist sever care l-ar fi pedepsit dacă s-ar fi îndepărtat de la calea cea dreaptă. Înainte să atingă treizeci de ani, Richard o pierdu pe bunica sa şi merse să-şi ajute familia să facă curat în casă. În momentul în care făcea curat sub patul său şi într-un dulap, deveni foarte anxios. Anticipă o pedeapsă teribilă şi, deşi îşi spunea că nu sunt raţionale gândurile sale, continuă să aştepte să se întâlnească cu ceea ce a mai rămas din bau-bau. Lucrând cu terapeutul său, Richard începu să-şi amintească că, atunci când era mic, credea că bau-bau  locuieşte în camera bunicii şi că acesta era capabil sa-l urmeze la şcoală sau la jocurile sale. Dacă Richard era obraznic, bau-bau îl pedepsea cu siguranţă. În timpul procesului de terapie, Richard începu să-şi amintească de o palma la fund de la vârsta de 4 ani, administrată de mama sa în camera bunicii sale, în timpul unei sărbători în familie. Puţin timp după palmă, Richard îşi dezvoltă credinţa în existenţa lui bau-bau, putând astfel să o vadă pe mama lui ca fiind foarte iubitoare şi tolerantă pentru purtarea sa.

            Pot exista persoane care îşi creează o “naşă zână“, un fel de părinte imaginar care le iubeşte şi le îngrijeşte chiar şi atunci când părinţii naturali sunt reci, absenţi sau abuzivi. Această imagine creată serveşte pe post de apărătoare între figurile parentale reale şi dorinţele, nevoile şi sentimentele copilului mic. Neplăcerile inevitabile legate de creşterea într-o lume imperfectă sunt mai tolerabile, deoarece figura imaginară aduce ceea ce  le lipsea părinţilor reali.

Anne-Marie cunoştea perioade de depresie în timpul cărora mânca în cantităţi foarte mari. În acele momente, ea resimţea nostalgia bunicii sale decedate, pe care o descria terapeutului său ca fiind afectuoasă, înţelegătoare, consolantă şi care, spunea ea, îi aducea mereu bunătăţi. Terapeutul, din curiozitate, o întrebă pe Anne-Marie ce vârstă avea când bunica sa murise, la care ea răspunse “14 luni“. Or, un copil de 14 luni nu poate să cunoască, cu o bunică, experienţele relatate de Anne-Marie. Pe măsură ce terapeutul explora golul dintre nostalgia Annei-Marie cu privire la bunica sa şi faptul că aceasta din urmă era deja moartă încă din copilăria timpurie a fetei, clienta începu să-şi amintească experienţe din copilăria sa, inaccesibile memoriei sale de mulţi ani. Aceasta suferise în repetate rânduri abuzuri atât din partea tatălui său cât şi a mamei sale şi adesea fusese închisă în pivniţă zile întregi, fără mâncare. Anne-Marie povesti cum, după bătaie, sau în întunericul pivniţei, “apărea“ bunica pentru a o consola, a o încuraja şi îi promitea mâncăruri minunate. Creându-şi aceste imagini ale unei bunici, Anne-Marie reuşi să-şi satisfacă, măcar în imaginaţie, câteva din nevoile sale de a primi îngrijiri hrănitoare potrivite, care lipseau în mod radical din comportamentul părinţilor săi faţă de ea.

Pe măsură ce se maturizează şi acced la fazele de dezvoltare ulterioare, copiii uită imaginile autogenerate. Dar când copilul refulează conştientizarea nevoilor, sentimentelor şi amintirilor sale,  în scopul de a supravieţui în familie, imaginea autogenerată se fixează şi nu se integrează în lucrurile învăţate ulterior. Oricare ar fi caracteristicile Părintelui autogenerat fixat, acestea operează de-a lungul anilor precum starea Eului Părinte descrisă de Berne. Aceasta funcţionează ca o personalitate introiectată ; totodată, aceasta este adesea mai exigentă, fără logică sau mai iraţională decât adevăratul părinte ( la urma urmei, aceasta îşi are originea în imaginaţia unui copil mic). Părintele autogenerat, ieşit din imagini fantasmatice furnizează o serie de gânduri, sentimente şi comportamente închistate, neintegrate şi în faţa căreia persoana reacţionează ca şi cum ar fi vorba de adevărate interiorizări ale persoanelor adulte din copilărie.

Page 1 of 3123